Cu ajutorul unei melodii, unei imagini, unui video putem spune totul, iar uneori cuvintele pot strica totul.
Nu voi comenta videoclipul piesei de mai jos, consider că mesajul e foarte clar şi, de asemenea, consider căci cu ajutorul melodiei şi videoclipului am spus tot ce aveam de spus, el spune totul, trebuie doar să asculţi şi să te uiţi cu foarte multă atenţie...
Vroiam sa va anunt ca am creat un blog pentru povestea pe care am inceput sa o scriu [:)]...Asadar, e oficial, voi continua sa scriu povestea...AICI voi publica, de acum inainte, tot ce voi scrie, toate capitolele...mai bine zis toata povestea [:)].
Sper, din suflet, ca o sa va placa si astept toate parerile voastre, contra sau pro...toate imi sunt de folos deoarece comentariile voastre imi ridica moralul si ma ajuta sa scriu, sunt un fel de stimul [;))]...Asadar stiti ce e de facut, vreti sa public mai repede continuare, lasati comentarii [;)]
Timpul s-a oprit,
E-o nebunie cum ne-am întâlnit
Ce frumoase sunt toate iubirile la început.
Prima noapte a trecut,
Nu vreau să pierd niciun minut
Ia-mă-n braţe să simt dragostea
Soarele a răsărit,
Ne bucurăm ca doi copii
Iar eu ştiu că de azi sunt a ta
Bună dimineaţa, te iubesc
Zi de zi de tine mă îndrăgostesc
Bună dimineaţa, îţi şoptesc
Cu fiecare zi tot mai mult te iubesc.
Te sărut încet
Şi mult prea repede clipele trec
Iar dacă visez jur că nu vreau,
Nu vreau să mă trezesc
Prima noapte a trecut,
Nu vreau să pierd niciun minut
Spune-mi iar că nu vei pleca
Soarele va răsări,
Ne bucurăm ca doi copii
Iar eu stiu că de azi sunt a ta
Antonia POV
-Antonia, ai auzit?
-Ce?
-Fiica noastră, Diana…este…ai auzit ce a cântat?
-Da, iubitule, am auzit-o. E fericită, îndragostită, ca şi noi de altfel. De ce eşti atât de îngrijorat?
- “Iar eu stiu că de azi sunt a ta”.
Am început să râd, soţul meu este atât de preocupat şi modul în care o imită pe Diana este chiar amuzant, foarte amuzant aş spune. M-am dus spre bucătărie pentru a pregăti micul dejun. Am luat toate ingredientele de care aveam nevoie şi am început să gătesc.
-Nu înţeleg ce ţi se pare atât de amuzant. – A spus făcând o grimaşă. “Of, Doamne! E atât de frumos când e nervos.”
-Păi... eşti atât de amuzant când o imiţi pe Diana. Iartă-mă, dar nu m-am putut stăpâni.
-Iubit-o, mereu spui asta...şi până la urmă te voi crede.
-Nu ar trebui să te îndoieşti, până şi Alexe îţi spune asta.
“Prima noapte a trecut,
Nu vreau să pierd niciun minut
Ia-mă-n braţe să simt dragostea
Soarele a răsărit,
Ne bucurăm ca doi copii
Iar eu ştiu că de azi sunt a ta”
-O auzi, Antonia?
-Iubitule, nu te înţeleg. Ce este aşa rău în ceea ce face? Doar cântă şi o face destul de bine.
-Ştiu, dar ascultă ce cântă! Ascultă cuvintele!
Era vizibil tulburat, ce e aşa rău în ceea ce cântă, versurile sunt frumoase şi i se potrivesc, doar e îndragostită şi fericită...Aşa făceam şi eu când eram de vârsta ei. Cântam, mă distram şi acum fac acelaşi lucru, doar că puţin mai rar şi nu în văzul multor persoane.
-Iubitule, ce face ea acum fac cel puţin jumătate din locuitorii Terrei.
-Antonia, îţi jur că dacă acel băiat s-a atins de fetiţa mea şi dacă a rănit-o... îl învăţ eu minte!
-Aaa...Asta era? Iubitule, îţi faci mult prea multe griji şi în plus nu mai e o fetiţă, a crescut, are 17 ani, mai puţin şi îţi cere cheile de la maşina pe care i-am promis-o.
-Poate că a mai crescut, dar tot fetiţa mea rămâne şi nu vreau să o văd suferind. În plus...
-În plus nimic. O vezi că suferă? E fericită. Radiază de fericire. Şi ca să nu îţi mai faci griji, îţi spun că Diana nu i s-a dăruit. – Teodor s-a liniştit în clipa în care a auzit acele cuvinte. - Aşadar nu ai de ce să îţi faci griji...e doar o melodie.
-Ce bine...
-Iubitule, mi se pare mie sau tu eşti gelos?
-Eu?!
-Da, tu. Se pare că acest lucru este slăbiciunea ta, călcâiul lui Ahile.
-Familia mea este singura me slăbiciune, ştii asta. Şi nu vreau să vă văd trişti, îmi doresc ca fiecare să radiaţi de fericire, să vă urmaţi visurile şi...
-Şi chiar asta facem – L-am întrerupt. – De când ai intrat în viaţa mea m-ai ajutat să îmi urmez visul, mi-ai fost alături mereu. Cu ajutorul tău am ceea ce am azi, mi-am împlinit visele. Am o carieră de succes şi cel mai important lucru: o familie unită, fericită.. Am toate aceste lucruri de când ai apărut în viaţa mea. În fiecare zi îi mulţumesc lui Dumnezeu că mi te-a adus în cale. Nu îmi pot imagina viaţa fără tine şi fără copiii noştrii.
-Antonia, te iubesc! Mi-ai dăruit doi copii minunaţi şi toată iubirea ta fără a-mi cere nimic în schimb. –Mi-a spus Teodor, apropiindu-se din ce în ce mai mult de mine, până când buzele noastre s-au întâlnit şi a început să mă sărute, făcându-mă să îmi pierd şirul gândurilor şi să uit de tot ce ne înconjoară.
-Buna dimineaţa şi vouă! –Ne-a salutat Diana, întrerupându-ne. – Ce-ar fi dacă aţi continua după ce eu plec la şcoală?
-Ia te uită ce zambitoare şi cât de bine-dispusă este fiica noastră.
-Da, mă întreb oare care este motivul de azi.
-Deci, Diana, ne spui şi nouă, cum era acea melodie? – Am întrebat-o suav, uitându-mă spre Teodor.
-Bună dimineaţa, vă iubesc! Zi de zi vă îndrăgesc. Bună dimineaţa, vă şoptesc: cu fiecare zi tot mai mult vă iubesc.
-Păpuşica noastră ştie să improvizeze, are voce...Sigur nu vrei să dai la actorie, Diana?
-Nu. Încă nu m-am decis la ce voi merge, dar am trei facultăţi în minte şi anume cea de jurnalism, cea de arhitectură şi cea de ştiinţe juridice.
-Nu mai vrei arta? Acum ceva timp vorbeai despre fotografie. Şi ai participat şi la un concurs de fotografii pe care l-ai câştigat. Mulţi ţi-au spus că ai talent la acest lucru.
-Ştiu, dar fotografia pentru mine va fi un hobby, ceva ce voi face în timpul liber, iar dacă voi merge la jurnalism voi putea fi şi fotograf în acelaşi timp, voi avea un plus.
-Oricum toate sunt nişte meserii frumoase, trebuie să mergi la cea care te atrage cel mai mult deoarece cea mai frumoasă meserie e cea care îţi place ţie. Aşa cum eu sunt avocat, mama ta design vestimentar, iar fratele tău urmează ştiinţele juridice. Tuturor ne place ceea ce practicăm şi nu regretăm meseriile pe care le-am ales.
-Şi orice ai alege, noi, te susţinem.
-Ştiu. Am cei mai buni părinţi din lume! –A spus Diana şi a venit spre noi să ne îmbrăţişeze.
Diana, Diana. Pe zi ce trece tot mai mândră mă face să mă simt, la fel şi Alexe, care mai are puţin şi termină studiile, deşi a început deja să profeseze. Ambii mă fac mândră, fericită şi ca mamă, mă bucur enorm de mult că au nişte idealuri, că îşi urmează visurile. Pentru mine şi pentru soţul meu ei sunt copiii perfecţi şi pentru ei am face orice, tot ce ne stă în putinţă. Mereu vom fi alături de ei şi îi vom ajuta, atât cât vom putea, să îşi împlinească visurile. Am doi copii inteligenţi şi foarte ambiţioşi, sunt sigură că vor lupta în continuare pentru visurile lor.
-Mamă, mi-e o foame! Ce ai făcut de mâncare?
-Omletă a la Antonia. Vrei?
-Binenţeles, nu aş putea să refuz aşa ceva vreodată.
-Iubitule, vrei şi tu?
-Mai întrebi?
-Bine, am înţeles, aşezaţi-vă la masă. Într-o clipă voi aduce mâncarea.
Zicând asta m-am îndreptat spre bucătărie, am luat omleta şi am pus-o pe masă pentru a se sevi fiecare.
-Hmm...ce bine miroase! Tată fac pariu cu tine că e mai delicioasă ca niciodată.
-Bine. Eu pariez că ai dreptate.
-Gata cu pariurile – Am spus chicotind. – Dacă vă mai lungiţi mult cu ele vom întârzia. Poftă bună!
-Poftă bună!
Fiecare am început să mâncăm în linişte, facând mici glume şi vorbind despre ziua care tocmai a început.
TIT-TIIIT
-Asta cu siguranţă e pentru tine, draga mea.
-Îhî. – Am spus înghiţind omleta - Săru’ mână de masă. A fost delicios!
-Mă bucur că ţi-a plăcut.
-Am plecat, mă aşteaptă Andrei. Servici uşor!
-Mulţumim! Succes la şcoală!
-Mersi.
Spunând asta s-a ridicat de la masă, şi-a luat ghiozdanul, geaca şi a ieşit afară zâmbind.
DianaPOV
Aproape doi ani...”Doi ani” ce frumos sună! Doi ani plini de dragoste, de cuvinte tandre, de priviri gingaşe, pline de iubire...Doi ani minunaţi. Aproape că sunt cea mai fericită fată de pe această lume, mai trebuie doar să împlinesc 18 ani, să am carnetul şi cheile de la maşinuţă în mână şi mai ales să îmi ţin majoratul pentru că îmi voi revedea fratele după atât de mult timp, nu l-am mai văzut de doi ani şi îmi este atât de dor de el, deşi vorbesc aproape in fiecare zi cu el nu e tot una prezenţa lui cu o convorbire la telefon. Îi simt foarte mult lipsa, mi-e dor de micile tachinări, de îmbrăţişarea lui de frate, de micile certuri, mi-e dor de tot ce e legat de el...Dar mai puţin şi îl voi revedea, mai puţin...
-Diana, iubito! – Vocea lui Andrei m-a scos din gândurile mele.
-Neaţa!
-Doar neaţa? – A spus făcând o grimaşă în timp ce intram în maşină.
-Păi ... – Nu am apucat să zic ce aveam de spus deoarece s-a aplecat spre mine şi şi-a presat buzele peste ale mele, învăluindu-mă cu mirosul său, făcându-mă să uit de tot ce mă înconjoară, parcă suntem doar noi doi...Limbile noastre au propriul lor ritm, mai bine zis e ritmul nostru, deşi simt că am nevoie de aer nu mă pot despărţi de buzele lui, de aroma sa.
-Păi? – A întrebat după ce s-a îndepărtat de buzele mele, făcându-ma să oftez.
-Păi nu e frumos să întrerupţi o persoană...
-Să o întrerupt de la ce? – A spus în timp ce se apropia încet de mine, ştiind că nu-l voi refuza, dar am făcut-o, totuşi suntem în faţa casei mele.
-Andrei, mai bine porneşti maşina, altfel vom întârzia la şcoală.
-Ai dreptate. Dar vroiam să îmi dai „Bună dimineaţa” pentru a doua oară, se pare că va trebui să mai aştept. – A zis în timp ce pornea maşina.
-Dacă m-ai întrerupt, asta e. – Am chicotit în timp ce mă uitam în ochii săi verzi, la parul său brunet şi din nou la ochii săi...acei ochi care sunt atât de frumoşi, acei ochi a căror nuanţă de verde o ador.
Am cel mai frumos iubit, cel mai tandru, cel mai drăgăstos şi pe deasupra şi foarte răbdător. Nu este ca majoritatea băieţilor şi acest lucru contează foarte mult pentru mine. El e diferit şi mă bucur enorm de mult că face parte din viaţa mea, că e lângă mine. El este una din persoanele de care nu m-aş putea despărţi.
-Iubit-o, am ajuns! La ce te-ai gândit pe tot drumul? Nu ai mai spus nimic de când am plecat din faţa casei tale. S-a întâmplat ceva?
-Doar mă gândeam... Azi va fi o zi luuungă, luungă. Nu ştiu cum voi rezista.
-Doar orele vor fi lungi ca de fiecare dată, iar restul va trece foarte repede, nici nu îţi vei da seama. Sunt aici pentru aţi ţine companie. – A spus în timp ce îmi făcea cu ochiul.
-Dar nu avem ore împreună şi nu ştiu cum voi trece peste orele profesorului Dabor. Mereu mă plictisesc la orele lui şi azi mai am şi două ore cu el, un adevărat coşmar, trebuia să îmi aduc perna, ba nu patul.
-Ne întoarcem după pat? – A spus Andrei printre chicote.
-Data viitoare iei o maşină mai mare ca să pun şi patul cu mine.
-Dia, dar profesorul nu va mai preda din cauza sforăitului tău. – Un zâmbet mare s-a schiţat pe chipul său, imediat mi-am dat seama că are chef de glume şi am decis să îi urmez jocul.
-Ce?! Eu sforăi? Eu dorm ca un îngeraş.
-Nu cred până nu văd.
-Bine. Pariu pe 10$ că dorm ca un îngeraş.
-Pariu pe 20$ că nu dormi deloc atunci când eşti cu mine.
-Eu nu aş fi atât de sigură. Cred că voi dormi mai ceva ca un îngeraş. – Am scos limba la el ca un copil de doi ani.
-Mai bine zis ca un copilaş. Ador copilaşii care scot limba la cei mai mari când sunt contrazişi.
-Ha! Ha! Ha! – Am spus eu făcând pe supărata.
Andrei s-a apropiat de mine, mi-a mângâiat obrazul, apoi buzele şi, într-un sfârşit, şi-a pus buzele sale peste ale mele, aşteptând permisiunea mea care a venit neîntârziat. Am deschis încet gura şi am început să îi mângâi buzele, apoi limba mea s-a întâlnit cu a lui şi sărutul devenea tot mai pasional cu fiecare secundă care trecea. Simţeam cum lipsa de aer era din ce în ce mai mare, dar nu vroiam să mă opresc acum, nu acum... E rândul meu să dau “Bună dimineaţa” şi trebuie să fie un salut bun deoarece trebuie să compensez timpul în care nu îl voi vedea. Plămânii, din nou, îşi făceau simţită prezenţa şi ştiam că trebuie să mă opresc, deşi nu vroiam. Uşor, m-am despărţit de buzele sale şi m-am uitat în ochii săi profunzi şi strălucitori.
-Te iubesc! – A şoptit.
-Şi eu te iubesc!
Andrei a coborât din maşină, peste câteva clipe mi-a deschis portiera zâmbind.
-Cred că e timpul să intrăm, domnişoară Reeves. – A spus oferindu-mi braţul său.
I-am luat braţul şi am coborât din maşina. Când m-am uitat în jur am observat că parcarea este plină şi ca elevii merg spre interiorul liceului, se pare că toţi vor să scape de această dimineaţă rece.
-Ce grăbiţi suntem! – A spus o voce veselă şi mult prea cunoscută în spatele nostru.
-Neaţa, Beatrice! –Am spus eu şi Andrei la unison.
-Neaţa!
-Pregătită de „superbele” ore cu Dabor, profesorul tău preferat?
-Glumeşti?! Am nevoie de vreo trei cafele după orele lui. Oare unde am pus perna? Atât de mult îl ador încât abia aştept să se iasă la pensie.
Toţi am început să râdem.
-Terminăm noi liceul şi va mai preda încă vreo 3 ani.
-Cum ai spus-o. De parcă ar fi trei luni, eu deja îi compătimesc pe cei care vor intra în această toamnă la acest liceu şi mai ales pe cei care vor face ore cu el, dacă credeau că profesorii din acest liceu sunt foarte buni şi ştiu să atragă atenţia elevilor se înşală amarnic. – A afirmat Beatrice chicotind în timp ce intra în clădire. – E timpul să mergem în clasă, Dia. S-a sunat deja.
Am încuviinţat, apoi m-am întors spre iubitul meu pentru a-mi lua la revedere.
-Pe curând, iubito! – A zis după ce s-a îndepărtat de mine. – Pa, Beatrice!
-Pa!
M-am întors, o clipă, pentru a-l vedea şi exact în acel moment a trecut cineva pe lângă el, atingându-l...
Aceasta este prima parte a primului capitol, în curând voi publica tot capitol.
Sper că v-a plăcut şi mai ales sper că v-am stârnit interesul...ceea ce am publicat aici este prologul. Şi da, povestea se va numi "Umbrele trecutului".
De asemenea, mai sper, că imaginaţia şi timpul vor ţine cu mine şi că voi termina capitolul unu până sâmbăta viitoare cel târziu :D.
Aştept părerile voastre, pe toate, bune sau rele...pentru mine contează foarte mult.
Se pare că am primit câteva premii Sunshine Award pentru blogul IDP şi pentru fanficurile pe care le-am tradus/le traduc (Un Amor Imposible, Vindecand Ranile Sale, Bienvenido A Mi Cuerpo) şi chiar şi pentru ceea ce am început să scriu (deşi nu aţi citit decât foarte puţin :D)...Vă mulţumesc, mă simt onorată :*.
Ştiu, am făcut o listă pe IDP împreună cu Bianca, dar simt nevoia să mai fac una, cu ocazia asta mai pot să ofer câtorva persoane această mică bucurie, aşa cum şi ele au făcut-o (când au publicat un nou capitol).
Şi acum lista, e greu, am mai spus, dar voi acorda acest premiu celor care nu l-am mai acordat :)...pe cele care nu le voi enumera mai jos sper că nu se vor supăra pe mine, eu l-aş acorda tuturor :).
Lista e în ordine alfabetică.
Ador melodia şi mai ales videoclipul, are ceva diferit..stau, mă uit la videoclip şi nu îmi vine să cred că e realizat de cine e realizat; nu îmi dă impresia de a fi român (poate sunt oarbă şi surdă, dar mie nu îmi dă deloc această impresie)...după părerea mea e unul din cele mai frumoase videoclipuri realizate de români ...încet, încet se demonstrează că se poate, iar Alex s-a întrecut pe el însuşi...
Eu m-am îndrăgostit de melodie, dau repeat again and again and again and again...
